Joburile care ne plac

Sunt joburi pe care ni le dorim și la care visam. Aceste joburi sunt un scop în sine, activitatea pe care o presupun corespunde nevoilor și aspirațiilor noastre și reprezintă în același timp o modalitate de împlinire și dezvoltare personală. Oamenii sunt mândri că fac aceste activități pe care de altfel nu le percep ca muncă. La modul ideal, oamenii experimentează astfel de ocupații ca pe un hobby, fiind o activitate pe care în primul rând o iubesc și abia apoi o fac pentru bani/subzistență. Motivația de a munci în acest caz este implicită (motivație intrinsecă). Poate fi vorba de o meserie manuală, că vorbim de un dulgher, un tâmplar, un sudor sau un lăcătuș. Poate fi vorba de o activitate intelectuală, precum cea de profesor, traducător, jurnalist sau psiholog. Însă orice meserie poate avea statutul acesta pentru cineva anume. În general, activitățile care ajung în această categorie a joburilor-pasiune, sunt activități care presupun manifestarea creativă și plenară a oamenilor și o anumită independență și autonomie în stabilirea propriei activități. Sunt joburi care ne incită la mai mult și ne inspiră. În astfel de cazuri, intervenția companiei este minimă, tot ce trebuie să facă este să mențină condițiile de desfășurare a activității la un nivel optim și să elimine obstacolele din calea derulării unei activități normale.

Joburile care nu ne plac

La polul opus, sunt desigur joburi pe care oamenii ajung să le facă de nevoie. Pentru că reprezintă o sursă de venit în primul rând (motivație extrinsecă – Herzberg – teoria bifactorială). Sigur, activitatea respectivă poate fi mai mult sau mai puțin atractivă, sau cel puțin anumite părți din ea. Dar cu certitudine nu are forța și calitatea de a deveni un hobby, ceva care să creeze atașament emoțional.

Munca de plăcere

Ne îndreptăm ușor dar clar către o eră în care oamenii își vor dori tot mai mult și vor alege tot mai des joburi din prima categorie, firesc, iar pe celelalte le vor evita sau le vor refuza de-a dreptul. Spus altfel, oamenii pur și simplu nu mai vor să muncească! Nu înseamnă că vor să stea degeaba. Înseamnă însă că nu mai vor să facă activități care nu le plac, doar din necesitatea de a face bani. Vor fi tot timpul oameni care nu au de ales însă aceasta nu este tocmai cea mai potrivită premisă pe care să se bazeze constructiv politica de personal a unei companii. Prin chiar natura lor, nu toate joburile pot fi ”joburi de vis” după cum nici toate mașinile nu pot fi Ferrari. Nici nu înseamnă că trebuie să ridicăm din umeri, pentru că așa este postul. Întotdeauna se poate face ceva, doar că cel mai adesea companiile sunt blocate într-un mod de operare care devine normă, și astfel aleg să nu mai facă nimic.