Persistenţa, prin aspectul său de continuitate, prin asocierea sa cu  perseveverenţa, cu efortul continuativ şi cu rezistenţa în faţa obstacolelor, a câştigat de-a lungul timpului o valenţă pozitivă în opinia colectivă, fiind adesea asociată cu imaginea unei dezirabile trăsături de caracter. Există chiar şi numeroase maxime şi aforisme pe aceasta temă ce dovedesc valorizarea pozitivă căpătată de acest concept de-a lungul timpului, cele mai recente studii asociind  motivaţia cu trei procese psihologice (Bandura, 1986; Ford, 1992; Kanfer, 1990; Mitchell, 1982; Pinder, 1998).

În primul rând cu activarea la nivel cognitiv şi/sau afectiv. Majoritatea cercetărilor privesc activarea (arousal) ca pe o consecinţă a unei trebuinţe sau dorinţe ce nu poate fi gratificată în mod

imediat, ce duce la iniţierea unei acţiuni.

În al doilea rând, cercetătorii susţin existenţa unei componente direcţionale: obiectivele personale sunt cunoscute ca fiind cele mai puternice elemente ce orientează comportamentul uman. Locke (1977) a sugerat că direcţionarea  obiectivelor spre anumite ţinte este un aspect cardinal al tuturor organismelor vii. Mai mult, majoritatea cercetătorilor consideră obiectivele ca fiind aspectul central, decisiv al procesului motivaţional.

A treia dimensiune a motivaţiei umane este intensitatea, măsura în care motivaţia determină intensitatea şi efortul şi deci, persistenţa. Din această perspectivă, cu cât o persoană este mai motivată, cu atât va fi mai prelungit şi mai intens efortul alocat unei anumite sarcini. Mai mult, cu cât sunt mai importante obiectivele de atins, mai semnificative din punct de vedere personal sau mai nediferenţiate, cu cât mai uşor de atins sau mai dificile, cu atât mai intensă sau mai moderată va fi persistenţa motivaţională (Pinder, 1998).

Adesea pentru descrierea motivaţiei s-au utilizat în psihologie metafore construite pe baza unor noţiuni împrumutate din fizică. Motivaţia acţionează ca un câmp de forţe – afirma Kurt Lewin (1951) – în care atât subiectul, cât şi obiectele, persoanele sau activităţil.  De pildă, există proverbe şi aforisme legate de persistenţă în diverse culturi: „Cucereşte cel care rezistă mai mult” sau „Fă lucrul pe care crezi că nu poti să-l faci. Eşuează. Încearcă din nou. Fă-l mai bine a doua oară” sau „Câştigătorii nu renunţă niciodată, iar cei ce renunţă nu câştiga niciodată” etc. 

Pentru a caracteriza o componentă a motivaţiei, s-a folosit conceptul de vector, care posedă în fizică mărime, direcţie şi sens. Analog vectorilor fizici, vectorii motivaţiei sunt caracterizaţi prin intensitate, direcţie şi sens, toate proprietăţi măsurabile cu ajutorul unor diverse metode psihologice.   – Direcţia şi sensul unui vector exprimă atracţia, aproprierea, evitarea sau respingerea.

– Intensitatea lui se regăseşte în forţa de apropiere sau respingere. Între motivaţiile active la un moment dat, ca şi între forţele fizice, pot exista relaţii diverse, însă mult mai complexe. Persistenţa este o măsură cantitativă a intensităţii, motivaţia se referă la un ansamblu de forţe care provoacă sau mobilizează individul în a se angaja într-un comportament dat, forţe interne (de personalitate sau intrinsece) sau externe (de mediu sau extrinsece). Există numeroase teorii ale motivaţiei, credibile, de notorietate şi consistente sub aspectul susţinerii teoretice sau dovezilor empirice, care converg spre cele descrise mai sus şi spre analiza a ceea ce se numeşte orientarea motivaţională sau direcţia implicării motivaţionale. Este esenţială însă diferenţierea între aspectele de suprafaţă ale motivaţiei şi ceea ce reprezintă esenţa motivaţiei: forţa sau puterea motivaţiei unei persoane.

De altfel, experienţa cotidiană ne arată că sunt mulţi cei ce îşi declară intenţia sau dorinţa de a se angaja în determinate sarcini, mai mult sau mai puţin incitante, mai mult sau mai puţin dificile, însă puţini sunt cei care pot rezista până la capăt, au resurse pentru a-şi (re)alimenta motivaţia în momente dificile şi ajung să îşi vadă împlinite astfel scopurile cele mai ambiţioase. Puţini analişti ai motivaţiei propun modele teoretice şi probe de evaluare psihologică capabile să surprindă componente esenţiale ale motivaţiei referitoare la perseverenţa şi constanţa în efortul depus pentru urmărirea obiectivelor (Constantin, 2007). Aşa cum sublinia Ticu Constantin (2007) capacitatea de efort motivaţional şi persistenţa în menţinerea motivaţiei indiferent de obstacole, sunt componentele care formează nucleul dur al motivaţiei individuale, orientarea, implicarea motivaţională asigurând doar componenta calitativă, declarativă şi periferică a acesteia, ori pentru ca toate acestea sa coexiste sunt necesare exercitii de dezvoltare personala care să urmareasca insăși dezvoltarea acestora prin tehnici, de exemplu   pentru declanşarea activităţii – anume- imageria dirijată. În  exerciţiul de imagerie dirijata, de exemplu, participantii trebuie să-şi imagineze ce le-ar plăcea să devină în viitor şi de ce ar avea nevoie  pentru a urma traseul profesional ales. Acest exerciţiu îi ajută să se focalizeze pe propriile lor dorinţe şi să devină mai specifici în legătură cu ceea ce doresc să obţină prin frecventarea unei anumite şcoli/ sau a anumitor cursuri de formare.